Daca pentru un european de astazi pictura egipteana are ceva ciudat si derutant, aceasta impresie de bizarerie e .si mai puternica cand ne gasim in prezenta pictorilor chinezi. Arta extremului orient ramane o lume inchisa pentru cel care nu-i poseda cheile. Nu ar fi paradoxala afirmatia ca. Fata de obisnuintele noastre de a vedea si a gandi, totul e pe dos. Principalele. Subiecte11 ale picturii occidentale. Portretul, natura moarta, lipsesc: nici o reprezentare nu e gratuita.

In sensul ca un simbolism adanc se leaga de fiecare imagine. Conceptia si tratarea naturii nu se aseamana si nu au numitor comun cu nimic din ce cunoastem. Pentru a patrunde in lumea aceasta straina din toate punctele de vedere, e necesara o acomodare a ochiului si a mintii ce se obtine numai dupa studiul continutului spiritual al acestei arte si a modului de reprezentare specific pictorilor asiei. Nu e vorba aici numai de peisaj, ce corespunde unei optici foarte personale, dar si de tablourile cu flori .si animale, al caror continui simbolic este totdeauna incarcat cu aluzii inteligibile pentru toti chinezii, asa cum erau simbolurile din pictura religioasa a evului mediu pentru toti europenii din acele vremuri. Natura moarta nu exista, deoarece nimanui nu i-ar fi venit ideea sa simta vreo placere privind vanatul sau pestii morti expusi pe o masa, deoarece la insasi radacina ariei chineze se afla cultul vietii multiforme caro salasluieste in toate fiintele si in toate lucrurile. Arta animaliera ocupa un loc destul de important in istoria acestei picturi si ea adauga la bucuria contemplarii in sine a animalului viu satisfactia — si nu numai a ochilor — de a gasi in animalul reprezentat semnul unei realitati spirituale devenita descifrabila gratie in timpul dinastiei imparatilor tang (618—907) descinzand dintr-un neam de cavaleri nomazi, stapi-nitori ai chinei prin cucerire, exista o predilectie pentru tablourile cu cai care nu releva nici un simbolism, ci doar placerea de a contempla aceste nobile animale in scene de vanaloare sau de curse. Astfel e cunoscut un celebru portretist de cai, han kan care a trait in secolul al vlll-lea si care a lucrat pentru imparatul tang ming huan.

Ale carui grajduri aveau peste patruzeci de mii de cai de rasa. Reprezentarea cailor, foarte apreciata in timpul imparatilor han (206 — 22o) comporta o pronuntata stilizare, iar pictorii de mai tarziu, indragostiti de traditie, repetau cu placere tipul cailor han. Bine indesati, cu crupa puternica, cu gatul scurt si gros, cu picioarele filiforme. Han kan, in schimb, a luat drept modele cele mai frumoase exemplare din khotan si ferghana si le-a reprodus cu fidelitate particularitatile. Aceasta exactitate naturalista a atras intr-o zi din partea imparatului, urmatoarea observatie ce ascundea un repros: "de ce oare caii dumitale nu se aseamana cu cei ai altor pictori? La care han kan a raspuns cu modestie: "servitorul maiestatii noastre se inspira de la proprii sai maestri: caii din grajdurile maiestatii voastre. Pictorul chinez considera ca maestru al sau animalul a carui forma vizibila o reproduce si intra in comuniune cu personalitatea sa ascunsa: el se straduie chiar sa devina ceea ce vrea sa reprezinte.

O anecdota foarte caracteristica in aceasta privinta povesteste ca un pictor a fost invitat de calugari sa picteze o fresca cu berze in minastirea lor: intrand in chilia sa, imul din acestia l-a gasit dand 65 din brate de parca ar fi fost aripi, iar la intrebarea vizitatorului surprins: "de ce faci asa ceva?" El a raspuns: "sunt pe cale sa devin pasarea pe care am s-o pictez maine". Aceasta identificare a obiectului creatiei cu creatorul e una din cauzele majore ale acelei intense expresii de adevar si vitalitate ce caracterizeaza arta animaliera a chinei, inspirind in aceeasi masura, reprezentarea vegetalelor, arborilor, plantelor, florilor si facand ca orice rigiditate intelectuala, orice abstractizare sa lipseasca din picturile simbolice; ele sunt cele mai firesti cu putinta. Tot atat de adevarate ca in occident. Dar daca acceptam porlreiislii de cai t’ang, figurarea unui animal — sau a unui copac — cuprinde inlauntrul acelei imagini, conforme realitatii obiective, semanand cu modelul, o semnificatie: ea le face sa te gandesti la altceva decat ceea ce pare, si tocmai aceasta e functia esentiala a simbolului.