In vreme ce mintea urmeaza aceste cai teoretice, simturile se deschid spre o perceptie mai patrunzatoare si mai familiara, a vizibilului. Noua notiune a realului, ca proprietate naturala si nalu-ranta a obiectului stimuleaza capacitatea de apropiere a lucrurilor prin vaz si talentul de a reproduce cele vazute, in forma si spirit, chiar cu mijloacele intrebuintate de natura in crearea lor. Campul de actiune al piciorului se largeste si se mareste plecand de la omul-centru al universului: mai intii a existat, asa cum am spus, insasi figura umana, cu sinceritatea reprezentarii ei, portretul care, ca sa fie valabil, trebuie sa fie veridic, dar sa si sugereze invizibilul inlauntrul vizibilului, sufletul dincolo de modelul chipului, de atitudinea si gesturile trupului. Printre diferitele moduri de a reprezenta omul, nudul e o cucerire deosebit de admirata si de fecunda a renasterii. Pictorul medieval nu intrebuintase nudul decat in conformitate cu povestirea: cand era vorba de adam si eva; aceasta nuditate nu-l interesase nici anatomic, nici estetic, nici, trebuie sa adaugam, erotic. Stazi ar fi imposibil sa concepem istoria picturii occidentale presupunand ca nudul nu ar fi reprezentat in ea: aproape putem crede ca constituie partea esentiala, si cu greu putem admite ca exista vreo pictura unde lipseste cu totul, ca in pictura chineza, de pilda, si in cea japoneza, unde e cantonat in erotic, ba chiar in obscen. Predilectia renasterii occidentale pentru nud vine mai intai din aceea ca el e o experienta concreta si descoperirea, apoi explorarea unui domeniu proaspat deschis in fata artei.

In tarile unde traditia clasica ramasese puternica sau unde se impusese din nou odata cu tot ce renastea , nudul era asociat antichitatii: cultivarea lui insemna o revenire la antici, imitarea exemplului lor si regasirea drumului desavarsirii estetice. In sfarsit, in nud se unesc tendintele intelectuale si abstractizarile privind proportiile ideale si experienta vizuala imediata; si, in sfarsit, fie prin realismul absolut ca omagiu naturii, fie prin idealizarea volupluoasa si cu accente pagane insenmand triumful trupului, respins de arta medievala, glorificarea eroticii victorioase asupra moralei crestine dominand evul mediu. Echilibrul simturilor si al inteligentei apare materializat in nud. Incepand cu botticelli, pana la tinloretto, de la jean pousin, echilibru al facultatilor umane in care corpul si sufletul se completeaza ca sa realizeze o desavarsire armonioasa. In aceasta pictura avand in centrul ei omul, mediul inconjurator al acestuia si decorul lui joaca de asemenea un rol important. Pe vreme ce lumea terestra a devenit subiectul de preferinta al reprezentarii picturale, luarea in slapanire a realului, inceputa prin portret si nud, va continua prin impunerea realismului in doua domenii ale picturii care, din antichitate, nu jucasera decat un rol marunt in estetica dominata de spiritualitatea teologica si teocentrica: peisajul si natura moarta. Evul mediu se multumise sa priveasca si sa infatiseze peisajul ca pe un loc nedederminat, ca pe un decor vag si schematic, cel mai adesea conventional, indestulator ca sa localizeze o actiune dala, conform chiar acestor conventii.

Nimanui nu i-ar fi trecut prin minte ca ar fi pulul fi apreciat si reprezentat doar de dragul lui insusi, si totusi peisajul autonom, independent, admirat si infatisat doar pentru frumusetea, pitorescul sau emotiile pe care le trezeste in spectator, este una dintre achizitiile, cele mai de viilor ale intregii picturi posl-inedicvale. A inceput a fost ideea ingenioasa de a inlocui decorul schematic cu o reprezentare veridica: sentimentul individuatiei unui peisaj legat de identificarea individului uman si in afara de orice referinta la uman, a adus in locul peisajului schematic, abstract, irealist, nu numai un aspect al naturii reale, ci, mai mult inca, un anumit aspect, despartit, izolat de contextul naturii, asa cum si individul se izoleaza si se desparte de contextul uman. In sfarsit, s-a intamplat ca in decursul descoperirii si studierii peisajului obiectiv, concret, sa nu mai fie privita ca indestulatoare functia lui ea fundal sau incadrare a scenelor de tragedie sau comedie; a fost privit si simtit ea o fiinta vie. Artistul a proiectat in el si si-a recunoscut propriile simtaminte; fara a pierde nimic din realitatea sa individualizata si obiectiva, peisajul a devenit o oglinda a emotiilor umane. Uneori el e rezultat al unui studiu stiintific exact al geologici, botanicii si al tuturor elementelor concrete ce se adauga materialelor insesi, atmosfera, lumina, definirea anotimpului si a momentului zilei: alteori e proiectia lumii launtrice a artistului, si concordanta sa cu aceasta lume launtrica e socotita 191 tot atat de importanta ca si fidelitatea in reproducerea inmii exterioare. Mai mult inca, el va fi legatura dintre lumea exterioara si cea launtrica, intre subiectivitate si obiectivitate, punte de comunicare a omului cu natura, sinteza a vizibilului contemplat si a invizibilului evocat, sugerat, invitat sa se manifeste printr-un fel de operatie magica.