nocturna e un fenomen baroc tipic, asa cum va fi si pentru romantici, care vor cauta aici nu adapostul tenebrelor, ci o alta lumina, ducand spre initierea in inalte mistere, pe care ziua nu le cunoaste. Aceste nocturne sunt foarte diferite, dupa cum e vorba de jocurile de lumina la elsheimer, care pune sa vorbeasca clarul de luna cu un foc de pastori, sau de zonele de necunoscut ce tulbura si transfigureaza flacara unei luminari in sfantul sehastian de georges de la tour, de izbucnirea supranaturalului in viata cotidiana intr-o manastire spaniola la calugarul fray juan rizi, de interioarele lui rembrandt, unde clarobscurul ce invaluie personajele meditand sau citind exprima acea atmosfera de pace crepusculara daruindu-le linistea sau dimpotriva nelinistea tragica ce insoteste renasterea lui petru, conjuratia lui claudius civilis. Ce fuge de lumina prea vie, alteori ea indica noaptea interioara, preludiu la extazul misticului dar si chinul melancolicului caulindu-se pe sine in umbra, prin propria sa obscuritate interioara. Melancolia si dinamismul sunt astfel cei doi poli ai barocului intre care circula curenti tainici. Puternicul elan vital, teren al geniului baroc, presupune ca o contrapondere — asa cum umbra e echilibrata de lumina — obsesia mortii, a batranetii, a ofilirii si distrugerii vietii. Secolul al хѵп-lea este perioada cand ceremoniile funebre ajung la o solemnitate si splendoare necunoscute pana atunci, de parca ar vrea sa glorifice moartea, si poate sa incerce sa-i exorcizeze oroarea printr-un exces de teatralitate. Tragedia imbatranirii inspira portretele lui frans si rembrandt din ultima lor perioada, cand cunosc chiar ei experienta dureroasa a batranetii si presentimentul mortii si proclamarea macabra a degradarii frumusetii trupesti, procesul de dezintegrare ce devoreaza corpul, chinuind astfel si sufletele neobisnuite sa priveasca moartea in fata cu indiferenta si cu resemnare.

In aceeasi epoca se manifesta si se difuzeaza, in natura moarta, o tema noua, aluzie ascunsa la constanta preocupare a mortii: vanitatea, despre care am vorbit, sau vanitos. Nutura moarta, pana atunci doar accesoriu al tabloului, un clement al decorului unde prezenta si actiunile personajelor constituiau esentialul — devine ea insasi tablou, izolandu-se de tot ce-o inconjura si dand nastere unui gen cunoscut inca de antichitate si caruia barocul ii acorda o importanta cu totul noua, fie ca e vorba de naturile moarte spaniole numite bodegones, aproape ascetice si abstracte, fie de ingramadirile de obiecte pretioase, de flori si fructe, somptuoase si senzuale, ale flamanzilor si olandezilor. Natura moarta corespunde placerii starnite de contemplarea unor asemenea obiecte, dar in ea se strecoara o lectie morala care o preface intr-un memento mori. Obiectele reprezentate capata valoare de simboluri, de semne si fac aluzie la precaritatea vietii, la procesul de distrugere ce actioneaza in tot ce traieste. Masa plina de pahare sparte al stras burghezii lui sebastian stosskopf este o alegorie tot atat de transparenta ca si fructele mancate de viermi, clepsidra si orologiul olandezilor, craniul dominand colectia de curiozitati din tabloul lui johann gcorg kainz, desertaciunea sonora a instrumentelor muzicale ale italianului baschenis pe care nici o mina omeneasca nu le va mai trezi la cantec, vanatul mort al lui heinrich stravius. Mai discreta decat vibrantele si teribilele meditatii funebre ale lui valdes leal la caritad din sevilla, cu cadravrele sale putrezind sub purpura si matase in cavouri pestilentiale, alegoria mortii cuprinsa in vanitos vorbeste graitor despre rizibila scurtime a vietii ce nu trebuie sa-l preocupe pe intelept, dar in acelasi timp e si un nu uita sa traiesti opus lui memento mori de catre goethe, efemeritatca existentei indemnandu-ne sa traim cat mai intens, cat mai pasionat cu putinta in scurtul ragaz ce ne este dat. De aceea e atat de important sa ne bucuram din plin de tot ce e frumos si bun in viata.

Astfel se explica de ce elemente secundare ale tabloului, ca natura moarta si peisajul, ce nu aveau valoare si nu existau de fapt decat in raport cu actiunea — religioasa sau profana — de care erau legate se detaseaza din acest ansamblu si primesc o demnitate personala, o autonomie, care le face sa fie reprezentate acum in sine si pentru sine. Nasterea si evolutia, paralele, a peisajului si naturii moarte ca genuri independente constituie unul din fenomenele baroce cele mai caracteristice.