oricare ar fi fost unitatea de spirit si tehnica ce stapanea pictura religioasa rusa incepand cu veacul al x-lea pana in veacul al xvlli-lea, se pot distinge, dupa particularitatile stilistice bine cunoscute de specialisti. Scoli legate de marile manastiri: kiev, ale carei inceputuri urca pana in veacul al x-lea, suzdal si vladimir a caror inflorire se intinde de la inceputul crestinarii rusiei, pe la 900, pana la invazia mongola din veacul al xlll-lea, laroslavl, novgorod, moscova, pskov, tver, rostov; pana si in orasele atat de indepartate ca kargopol si arhanghelik au existat ateliere manasliresli renumite. Daca particularitatile scolilor pol fi recunoscute, e mai greu sa se atribuie o icoana sau alta unui artist desemnat ca atare; nici un pictor nu-si semna operete, si chiar acest anonimat sublinia faptul ca nu era animat de nici o dorinta de renume personal, si era inspirat doar de vointa de a face o fapta placuta domnului. Folositoare renumelui fecioarei si sfintilor si folositoare si comunitatii credinciosilor. Numele marilor pictori religiosi ai rusiei medievale sunt foarte rare; cele mai celebre sunt cele ale lui teofan grecul, despre care se stie ca a venit de la constantinopol unde lucrase ia frescele bisericii de la kahrie-geami; il inlalnim apoi la novgorod, in 1378 in biserica spaso-preobrajenie (schimbarea la fata), calugarul dionisi, de la manastirea aerapont, picta intre 144o si 1508. Dar cel mai ilustru dintre acesti pictori, caruia i se atribuie cu cea mai mare certitudine paternitatea unor capodopere recunoscute ca sf mta treime (troita) de la galeria treliakov din moscova de pilda, si schimbarea la fata din kremlin de la moscova, este andrei rubliov, calugar din manaslirea sfintei treimi din moscova. Ubliov apartine secolului al xv-lea, si nu e cu neputinta sa fi cunoscut arta italiana din trecento; la el, severitatea bizantina se mladiaza si se umanizeaza si picturile lui, si mai mult decat 149 cele ale lui dionisi, ale lui teofan sau ale anonimilor, dovedesc in ce masura, in aceasta perioada corespunzand inceputurilor renasterii in occident, pictura religioasa rusa si-a dobandit independenta si originalitatea, ramanand in acelasi timp credincioasa principiilor esentiale ale esteticii bizantine.

Aceasta se manifesta in primul rand in coloritul care, prin dragostea pentru culorile vii, specifica slavilor, inlocuieste bucuros gama moho-rata si intunecata a bizantinilor cu stralucirea rosului si a albului ce lumineaza aceste picturi: nu trebuie sa uitam ca in limba rusa veche nu exista decat un singur cuvant pentru rosu si frumos; astfel, rosul, frumosul prin excelenta, era atat de pretuit incat doar artistii specializati il aplicau pe icoane. Se stie, intr-adevar, ca pictarea icoanelor era o munca colectiva, ce se facea intr-un atelier unde fiecare isi avea indeleinicirea proprie; unii netezeau si potriveau panourile de lemn; altii asterneau pe lemn un strat de dedesubturi de ceara uneori intarite cu panza. Pe picta in en-causlica, desenul era gravat cu un fier incalzit in ceara colorata, sau cu tempera, intrebuintandu-se un liant cu ou, si ca dizolvant, uneori, cvasul, bautura nationala preparata din paine neagra fermentata. Pictorul fara specialitate era numit dolicinic, iar licinic cel caruia ii era rezervata aplicarea culorii rosu. Pentru unii ea si pentru ceilalti manualele de pictura redactate in bizant si intrebuintate de-a lungul mai multor generatii de artisti indicau regulile de care nu trebuiau sa se indeparteze. Din fericire aceste reguli nu erau aplicate decat in ceea ce priveste executia materiala a operei de arta, si rusia adoptase inca de timpuriu o interpretare spiritpala a formelor destul de indepartata de cea a bizantinilor; intr-adevar, ceea ce domina in icoanele slave si mai ales in cele rusesti — caci estetica ortodocsilor romani, bulgari si sarbi e destul de diferita — este inlocuirea impasibilitatii hieratice a constanlinopolului cu o expresie de umanitate calda si generoasa, si mai mult decat orice, acea blandete stralucind pe chipul fecioarelor, numita in greceste eleusa. Si in aria bizantina, figurile nu tind niciodata spre realism: ele salasluiesc intr-un univers arbitrar, fara vreo asemanare cu lumea reala, fara perspectiva, fara umbra, un mediu abstract, atemporal si aspatial.

Fidelitatea fata de prototipurile stravechi, care raman destul de riguroasa, cel putin pana in secolul al xvii-lea, face dificila orice datare precisa. Majoritatea icoanelor foarte vechi, sa spunem anterioare secolului al xlll-lea, au disparut, fie ca s-au uzat prin intrebuintare, in ciuda veneratiei de care se bucurau, fie ca urmare a navalirilor mongole si a dominatiei tatare. Pentru a putea avea originalele cele mai vechi, a fost necesara descoperirea in 1939, a unei colectii foarte importante de icoane — peste 20o — din secolul al vl-lea pana in secolul al xv-lea, intr-o manastire de ia muntele sinai.