Dragonul, despre care era vorba si care pare sa fi fost metamorfozat in animat al fortelor cosmice, este unul din exemplele acelor numeroase neantelegeri ce se pot produce intre artistul extremului orient si spectatorul european. Pentru occidentalul neinformat, care nu va vedea in dragon decat o fiara hidoasa si infricosatoare, cu trupul fara sfarsit, scotand foc din gura deschisa, aceasta figura se va alatura in mod cu totul firesc dragonului crestin care era, in evul mediu, rezumatul tuturor fortelor* raului: un portret al diavolului. In china, dimpotriva, el e o putere benefica, unind in zborul sau aerian cerul si pamantul. O atare greseala de interpretare (a considera dragonul chinez drept o faptura rea) va instraina de adevarata lor semnificatie fizionomiile gardienilor44 punctelor cardinale, reprezentati ca personaje feroce, inspaimantatoare si demonice; ei sunt, de fapt, genii protectoare care, pentru a indeparta si respinge demonii, au luat un aspect teribil, menit sa-i sperie pe acesti demoni de locul, de templul sau mormantul periclitate de patrunderea lor. Dupa volker, multiplicitatea dragonului ca emblema decurge evident din ideea ca el personifica principiul masculin si cel feminin, ca el e simbolul creatiilor celor mai inalte si ca el reprezinta intelepciunea. Vicisitudinile neantrerupte ale existentei sunt simbolizate in puterea nemarginita de adaptare a dragonului. El se asociaza la tot ce-l inconjoara, deci nu are sfarsit, ca si ciclurile vesnice ale vietii.

Imaginea insasi a dragonului e atat de puternica incit traditia ne-a transmis povestea unui pictor care reprezentase pentru un imparat o friza intreaga de asemenea animale, imparatul s-a mirat ca artistul le-a facut ochii inchisi, fara privire, si a poruncit sa-si duca pana la capat lucrul; pictorul s-a resemnat, dupa multe discutii si fara voia lui. Caci stia prea bine ce risca sa se intample. Intr-adevar, de-abia le-a deschis dragonilor ochii, in care a inceput sa straluceasca o lumina vie, ca animalele ceresti s-au smuls de pe peretele unde erau pictate si au disparut in clementul lor natural, in vuietul vantului si bubuitul trasnetelor. Gasim exprimata aici, intr-o forma populara, vechea credinta animista in puterea creatoare a imaginii. A reprezenta o fiinta inseamna intr-ade-var sa-i dai viata si nu poti s-o (ii in stapanire decat atata vreme cit nu e inca terminata. De indata ce arc toate atributele puterii sale. Ii va scapa slapamiltii.

Creatorului sau. Ca sa-si traiasca viata independenta, supranaturala. In pictura bizantina vom inlalni o credinta similara, care a motivat, daca n-a reusit sa justifice, distrugerea imaginilor in timpul domniei imparatilor iconoclasti; icoana avea. In ea insasi, tot atala eficacitate si realitate ca si personajul infatisat: panoul de lemn pictat parea sa faca minuni, dupa cum se credea, prin el insusi, si nu numai fiindca fecioara cu pruncul erau reprezentati acolp. Astfel se nastea un pericol de idolatrie, de adorare a lucrului doar pentru forta supranaturala pe care ar cuprinde-o mana, cum o numesc istoricii religiilor. 72 pe cu neputinta sa analizam aici elementele religioase. Metafizice propriu-zise, ale budismului si laoismului.

Pe suficient sa constatam care au fost repercusiunile asupra picturii chineze ale religiei aduse din india la inceputul erei noastre si cele introduse do foarte vechea si foarte autentic chinezeasca gandire laoisla, ce se vor dezvolta impreuna in cea mai bogata si cea mai minunata manifestare a acestei arte: pictura de peisaj. Dar inainte de a aborda peisajul, si cum am vorbit deja in legatura cu dinastia han de o aria de curie, sa ne oprim o clipa asupra capodoperei acestei picturi descriptive din viata inaltei societati chineze, ruinul atribuit lui kn ixai-dji. Cu toate ca astazi nu mai exista certitudinea unanima ca acest artist, care a trait intre 344—106. E intr-adevar autorul picturii pe care i-o atribuim bazindu-ne pe traditie. De fapt, e foarte greu sa datezi cu exactitate anumite picturi chineze, fiindca ele au fost copiate in diferite epoci si de fiecare dala cu o fidelitate minutioasa, facand ca adeseori copia sa fie cu usurinta luata drept original si invers.